Marturisirile unui elev

Acum cateva zile am avut o experienta foarte trista… cateva zile am fost foarte suparata, parca nu eram eu. Ma simteam incompleta, parca nu am aveam o parte din mine.

Ajungeam la scoala, si ceva imi lipsea. Cei din jur nu observau lucrul acesta, dar eu il simteam ca pe o tulburare apasatoare. Am fost surprinsa de faptul ca prietenii mei nu si-au dat seama ca ceva nu e in regula cu mine. Si chiar daca m-au vazut mai agitata, mai timida, mai nesigura, nu si-a dat nici unul seama ce nu era bine…

Un singur om, un super om a realizat ce imi lipsea. Nu… mint, doi oameni. Doi oameni cu un simt al observatiei foarte ascutit, care se pare ca ma cunosc cum nimeni altcineva nu ma cunoaste. Ei au vazut ca nu mai sunt eu insumi, ca mi-am uitat indentitatea parca. Ei au incercat, prin cuvintele lor calde, prin sfaturilor lor parintesti, sa ma intregeasca, sa ma ajute sa imi revin, sa ma indrume pe calea cea dreapta.

Chiar daca uneori mi-as fi dorit ca tonul lor sa fie unul mai putin raspicat, si poate ca si o imbratisare ar fi fost binevenita pentru un copil asa trist, mic si racovitist ca mine, eu stiu ca ei mi-au vrut de fapt binele. Pentru ca, datorita lor, problema mea s-a rezolvat cu bine si totul a revenit la normal.

Bucuria reintalnirii a fost una suprema. Intr-o dimineata, am cautat indelung acel obiect magnific care imi lipsea asa de mult. Si, cu mainile tremurande, l-am luat!!! Degetele mele i-au magaiat tandre colturile roase de vreme, ca pe un vechi prieten fara de care simti ca viata trece fara rost. L-am intors pe toate partile, l-am privit, l-am atins. Era tot el, neschimbat, asa cum il lasasem. I-am cerut iertare pentru nepasarea de care dadusem dovada si i-am promis ca il voi purta vesnic cu mine, asa cum soarele isi poarta razele, asa cum floarea isi poarta ghiveciul, asa cum cainele isi poarta lesa.

Iti multumesc, dragul meu ecuson, pentru bucuria pe care mi-o oferi zi de zi, pentru faptul ca ma intregesti si ma completezi.

6 gânduri despre „Marturisirile unui elev

  1. Foarte trista povestea ta, sincer… sa incercam sa ghicim cine au fost acei doi oameni care ti-au luminat calea?:D

  2. Eu am plans 3 zile in continuu cand imi pierdusem identitatea in alt fel. Nu ma mai insotea ea la scoala, nu mai puteam trai fara sa simt ca ma imbratiseaza zilnic, nu mai avea nimic sens.Dar timpul a trecut si am invatat sa traiesc fara ea.De-atunci uniforma sta undeva pe un spatar de scaun, asteptand …si asteptand..si asteptand..sa fie scoasa la plimbare.La plimbare unde? Pe culoarele liceului, binteinteles.

  3. Yeah😀 I remember😀 Erau palpitante intr-adevar intilnirile cu adjunctul, atunci cind nu eram spinzurati cu ecusonul. „De ce nu purtati ecusonul? Va este rusine ca sunteti elevi ai Colegiuluiiiiiiiii Nationallllllll Emilllllllllll Racovitaaaaaaaaaaaaaa?” :)) P.S. Eu am scapat. Enjoy your time in Alcatraz! You will miss high school.

  4. Yeah! brings back memories! ca tot veni vorba de ecuson … oare al meu unde e??? cel mai probabil in carnetul de note care abia asta nu stiu unde e! promit solem ca o sa-l caut! O zi frumoasa tuturor racovitzistilor!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s